Produse

Face parte din familia Liliaceae și este o legumă din grupul legumelor bulboase. Denumirea ei științifică este de Allium cepa și se cultivă din arpagic sau din sămânță. Cele mai populare soiuri din țara noastră sunt: Enigma, Clujana, Calatis, Ancuța, Rubiniu, Arieșana. Totuși, cele mai cultivate soiuri în prezent sunt ceapa Diamant și ceapa aurie de Buzău.

Pentru că rotirea culturilor este esențială solului, înainte de plantarea culturilor de ceapă (fie prin arpagic, ce reprezintă 70% din totalul producției de ceapă din țara noastră, ori prin însămânțare), se recomandă cultivarea de culturi fertilizante, ce conduc către un teren curat de buruieni. Culturi precum cele de vinete, castraveți, dovlecei sau pepeni sunt benefice când sunt premergătoare culturii de ceapă.

Plantarea cepei prin arpagic se realizează primăvara în condiții de zi scurtă, luna martie fiind de cele mai multe ori benefică acestei culturi. Cultivarea cepei prin semănat se face, de obicei, în condiții de irigare. Această modalitate de cultură se practică toamna târziu, în noiembrie, ori primăvara devreme, în martie.

Până la recoltare, agricultorul se poate confrunta cu diverse probleme cauzate de boli și dăunători ce pot afecta cultura de ceapă.

Printre cele mai întâlnite afecțiuni ale cepei regăsim mana sau peronospora destructor. Aceasta se manifestă prin pete galbene apărute pe frunze, ce mai târziu provoacă uscarea. Rugina cepei se manifestă prin uscarea vârfului frunzelor. Alternarioza provoacă apariția de pete cenușii pe frunze și îngălbenirea plantei. Din rândul dăunătorilor întâlnim frecvent gărgărița cepei, păianjenul bulbilor, musca cepei, nematodul tulpinii sau bulbilor, păduchele verde al cepei.

Dar să nu credeți că toate problemele cepei se opresc la cultura acesteia. O deosebită grijă trebuie manifestată față de modalitatea de depozitare a acesteia, întrucât aceasta poate dezvolta boli precum putregaiul cenușiu sau alb ori fuzarioza.

Conservarea cepei se realizează pe o perioadă de maximum 6-7 luni, în condiții uscate, ferite de umiditate, la temperaturi situate între 0 și 15 grade, după ce a fost uscată și cozile i-au fost îndepărtate. Ceapa lovită, tăiată ori care prezintă urme de boală se îndepărtează pentru a nu afecta restul de ceapă.

Cu denumirea științifică de Phaseolus vulgaris, se cultivă pe scară largă pe teritoriul României, utilizată atât pentru păstăile sale, cât și pentru semințe, aceasta având un conțin ridicat de proteine, benefice în stilurile alimentare vegetariene.

Temperatura optimă pentru această legumă este de 20-25 de grade celsius, însă scăderea temperaturilor până la 10 grade afectează planta, iar sub această temperatură Phaseolus vulgaris este de nerecuperat.

Optim pentru fasole sunt solurile fertile cu grad ridicat de permeabilitate. Cantitatea de apă necesară acestei legume trebuie să fie moderată, însă imediat după plantarea ei cât și la formarea florilor, este recomandată o cantitate mai mare de apă.

Pentru rotație, se recomandă ca înainte de plantarea fasolei să fii existat culturi de cartof, castravete, varză sau dovlecel.

Plantarea fasolei se realizează direct și este recomandată a se începe la sfârșit de aprilie până la început de mai.

Cele mai frecvente boli întâlnite la fasole sunt antracnoza și arsura comună. Acestea pot fi prevenite dacă se iau anumite măsuri precum rotația culturilor, alegerea de semințe sănătoase, curățarea și cultivarea unor soiuri mai rezistente.

Depozitarea fasolei după recoltare se realizează în spații bine aerisite și, de preferință, reci.

Face parte din specia denumită științific Cucurbita maxima, specie legumicolă ce se recoltează toamna.

Printre cele mai răspândite și căutate tipuri de dovleac regăsim:

• bostanul – de culoare galben-portocaliu sau verde și formă rotundă cu pulpă prea puțin dulce;
• buttercup – de forma unei tobe și culoare verde închis;
• ghindă – de dimensiuni modeste și, așa cum sugerează și denumirea, sub formă de ghindă, acest dovleac de culoare verde, portocalie sau albă are o coajă striată, groasă și o pulpă de culoare galbenă cu aromă dulce;
• banană – lunguieț și cu dimensiuni mari, prezintă o coajă galbenă și o pulpă portocalie;
• gălușcă dulce – dimensiuni micuțe și coajă galbenă însoțită de fâșii verzui, pulpa portocalie având un gust dulce;
• hubbard – coajă albastru-verzui, de dimensiuni mari, prezintă o pulpă portocalie, seacă;
• spaghetti – cu dimensiuni alungite și o coajă de nuanță gălbuie, denumirea sa provine din procedeul de extracție a pulpei. După fierberea sau coacerea efectivă a acestei leguminoase, se utilizează o furculiță pentru prelucrarea miezului dovleacului, procedeu ce îi oferă aspectul de spaghete;
• turban – este un dovleac pur decorativ, necomestibil, denumirea sa provenind de la partea superioară ce prezintă o terminație asemănătoare unui turban;
• turcesc – de dimensiuni medii, acesta se prezintă sub forma unei alune gigant, având o coajă de culoare maronie ori galben-portocalie și un interior cu gust dulce.

În zona țării noastre, dovlecii utilizați intens sunt:

• cei mari de culoare portocalie intens, utilizați pe scară largă și în Statele Unite ale Americii de sărbătoarea Halloween,
• cei cu aspect de pară, ce prezintă o culoare portocalie, albă sau bej.

Dovleacul plăcintar este răspândit pe scară largă și se plantează în soluri foarte bogate în nutrienți. Făcând parte din clasa Cucurbita, acesta necesită un sistem de irigare prin picurare.

Temperaturile optime sunt de 20-30 de grade celsius, putând rezista până la cel puțin 9 grade și cel mai mult 38 de grade.

Recoltarea se realizează atunci când fructul leguminoasei ajunge la maturitate, începând cu luna septembrie. Recoltarea în masă se realizează însă abia după căderea primei brume.

Depozitarea dovleacului plăcintar în condiții corecte poate să ne ofere, pe toată durata iernii, bucuria gustului său.

Și această legumă poate întâmpina dificultăți în timpul creșterii. Printre cele mai comune boli se numără mana și făinarea cucurbitaceelor. În același timp, culturile de dovleac trebuie ferite de dăunătorii comuni.

Cu denumirea științifică de Zea mays, este a treia cea mai populară legumă plantată la nivel global. Originară din America Centrală, cu o vechime aproximativ de 7000 de ani, a fost adusă în Europa de către Christopher Columbus, cu popularizare și răspândire a acesteia mai târziu.

În jurul anilor 1700, porumbul își face loc și în culturile de pe actualul teritoriu al României, devenind una dintre cele mai cultivate plante de la noi. Întrucât aceasta este rezistentă la factorii de mediu, se poate planta în monocultură, cu toate că este indicată rotația. Cea mai utilizată rotație este cea între porumb și grâu.

În România se utilizează cel mai mult soiuri hibride de porumb dulce dintre care amintim: Estival, Gina, Prima, Dacia, Legend, Savuros, Diamant, Dulcin. Temperaturile optime pentru semănarea porumbului sunt în jur de 8-10 grade celsius, iar perioada optimă de plantare este luna aprilie.

Porumbul are tendința să favorizeze creșterea unui număr de până la 50 de patogeni încă de la primele faze de creștere. Totodată, poate fi afectat de dăunători precum gărgărița de frunze și larva gândacului din familia Elateridaelor. Printre cele mai răspândite boli în rândul porumbului regăsim: putregaiul tulpinilor, putregaiul uscat al știuleților, rugina, înflorirea albă a boabelor de porumb.

Recoltarea poate avea loc în oricare dintre cele două variante: în știulete depănușat, ori în boabe. Ambele forme de recoltare trebuie să țină cont de gradul de umiditate aflat în boaba de porumb. De aceea se recomandă o utilizare mai de grabă a speciilor de porumbi hibrizi, fie dintre cei timpurii ori semi-timpurii.

Păstrarea și depozitarea boabelor de porumb trebuie realizată în silozuri al căror grad de umiditate să fie mai mic de 12-14%, iar dacă acest fapt nu poate fi împlinit, atunci este necesară utilizarea echipamentelor speciale de uscare.

Medicago sativa este denumirea științifică dată lucernei. La nivel internațional este recunoscută cel mai adesea sub numele de alfalfa. Este considerată cea mai prețioasă și mai nobilă dintre plantele de nutreț, ea făcând parte din familia leguminoaselor.

Proveniența lucernei este din zona Asiatică, mai precis Iranul de azi, dezvoltându-se apoi în Grecia și răspândindu-se ulterior în toată lumea. Cultivarea ei este pur pentru valorificare ca plantă furajeră perenă. Înflorește din luna mai până în octombrie, cu o durată de viață de până la zece ani, însă în producția agricolă planta se valorifică, în medie, 3-4 ani.

Nu doar proprietățile bogat nutritive o fac o plantă valoroasă, ci și capacitatea ei de regenerare, rezistența la secete și la temperaturi scăzute. Lucerna este însă o plantă iubitoare de apă, aceasta necesitând irigări abundente.

Cultivarea lucernei are loc fie primăvara, fie toamna devreme, optimă fiind toamna timpurie. Avantajul acestei plante este cel de apariție după 9-10 zile de la cultivare. Deși rezistentă la secetă, în astfel de condiții se recomandă a se iriga bine, pentru o cantitate considerabilă de lucernă. Totodată, trebuie acordată o deosebită atenție solului, astfel ca acesta să fie cât mai favorabil semănării cu lucernă. De aceea se recomandă modalitatea naturală de pregătire a solului: rotația culturilor.

Deși sensibilă la buruieni, în primul an de producție nu acestea constituie principala problemă a lucernei, ci bolile și dăunătorii. Printre cei mai cunoscuți dăunători întâlnim: gărgărițele frunzelor și rădăcinii, buburuza și gândacul roșu al lucernei. Bolile cele mai comune sunt: făinarea și pătarea brună, mozaicul lucernei, ofilirea și rugina lucernei.

Modalitatea de păstrare a lucernei în urma recoltării este însilozarea. Aceasta trebuie făcută în condiții ferite de razele soarelui și umezeală, în spații ce asigură o bună circulație a aerului.